În viața de zi cu zi suntem mereu înconjurați de oameni – la serviciu, acasă, pe rețelele sociale. În vacanța solo, mi-am dat seama cât de mult timp trecuse de când nu mă mai ascultasem cu adevărat. Deodată, nu mai era nimeni care să decidă ce facem. Doar starea mea de spirit, propriul meu ritm. Și asta a fost incredibil de eliberator.
Poate pare paradoxal, dar tocmai când călătorești singur, întâlnești cei mai mulți oameni. Călătorii solo se conectează ușor în hosteluri, cafenele, tururi. Am purtat conversații care nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă eram însoțită. Fiecare întâlnire mi-a amintit cât de diversă – și în același timp unită – este lumea.
Nimeni nu-mi spunea că „e timpul să plecăm” sau că muzeele sunt „plictisitoare”. Am putut să stau o jumătate de zi într-o piață locală privind oamenii, să mănânc înghețată la 10 dimineața sau să citesc sub un palmier. Nu exista niciun program de urmat. Doar libertate și propriile mele alegeri.
Au fost momente în care mi-aș fi dorit pe cineva alături – cineva care să-mi țină rucsacul cât merg la baie, sau cineva cu care să decid ce urmează. A trebuit să învăț să mă bazez doar pe mine. Și da – m-am rătăcit de câteva ori. Dar m-am regăsit mereu.
Au fost clipe în care mi-aș fi dorit să am pe cineva lângă mine. Când am văzut un apus de soare spectaculos sau am gustat ceva incredibil, am vrut să împărtășesc acea emoție. Dar am învățat o altă formă de a împărtăși – prin poze, prin jurnalul meu, și în final, cu voi, cititorii mei.
Călătoria solo e ca o oglindă – îți arată ce-ți place cu adevărat, ce-ți lipsește, dar mai ales: cine ești tu când nu e nimeni altcineva în jur. Și asta e o experiență pe care o porți cu tine mult timp după ce bagajul e despachetat și bronzul a trecut.
Așa că, dacă stai pe gânduri – iată sfatul meu: fă-o! Nu pentru pozele de pe Instagram, ci pentru clipele care rămân în tine pentru totdeauna.